Despre iertare…

Se spune ca iertarea este supremul gest pentru eliberare. Ca iertandu-l pe celalalt iti faci tie un serviciu. Daca este reala si nu doar un alt camuflaj pentru ego, te elibereaza de resentimente si-ti permite sa te ocupi de alte lucruri. Tot ea iti permite sa mergi mai departe fara pietre atarnate de picioare.
Ce nu se spune este ca acceptarea iertarii presupune un moment anterior… greseala. Ei bine, aici mai am nitel de inteles. O greseala inseamna o abatere, un derapaj de la ceea ce MIE mi se pare normal, corect sau adevarat. Iar eu nu cred ca detin adevarul, n-am pretentia corectitudinii sau a normalitatii. Le am daca ma raportez doar la mine. In relatia cu ceilalti mi s-ar parea chiar ingamfare.

In concluzie, iertand accepti greseala. Si-atunci n-ar fi mai bine sa renuntam la a pretinde sa iertam sau sa fim iertati si sa ne asumam propriile idei, cuvinte sau fapte? Si evident, consecintele acestora?

Blog…

Mda. Fara scuze si fara fite: n-am mai scris. Punct.
Motivele sunt totalmente neinteresante. Am bifat doar ca sa nu spun ca am lasat bloaga in paragina. Mi-am lipsit. Din nou. M-am prins pentru a mia oara in plasa iluzoriului. Cel care se camufleaza sub scuza activitatilor curente. Cum ca daca sunt mai multe sau noi ar trebui sa fie un motiv pentru renuntarea la tine si la lucrurile aparent neimportante…
Mi-e greu sa recunosc partea din mine care scrie aici. Mi-a lipsit onestitatea si-am preferat sa trec scrierile in capitolul copilariilor. Da, ii poti spune si asa dar vezi tu, este putin probabil sa te multumesti la infinit cu minciuna cand realitatea este ca atunci cand literele se impleteau de la sine, ordonate, cursive… asa eram si eu.
Inca resimt haosul. S-a mai luminat dar pauza indelungata a adaugat felia sa de inertie. Mi-ar placea sa fie altii de vina dar stiu ca doar eu am lasat lucruri la voia intamplarii. Ca mi-a fost lene sau somn, ca n-am avut chef, ca am fost “ocupata” cu lucruri “serioase” )))
Da. Se poate si fara paginile astea… dar ar insemna sa renunt la o bucatica din mine. Cel putin asta simt acum.
Blogul nu este acasa si nici plecare in concediu. Este oglinda in care stiu ca atunci cand nu ma pot privi inseamna ca imi lipseste sinceritatea. Stii… mi-a fost chiar jena sa revin. De mine. Cand faci o boacana si esti prins, nu prea ai curajul sa il privesti in ochi pe celalalt… Asa si eu.
Hei, nu pot promite nimic. Doar pot sa ma bucur. Ha!
Nah! Uite ca pot!

Diversificare…

Am invatat sa ma razboiesc mai putin cu lumea. Mai port cate o lupta pe ici colo dar imi amintesc destul de repede ca sunt lucruri pe care nu le pot schimba. In insemnarile trecute rearanjam lucruri. Astazi evaluez ceea ce am. Si iar ajung la blazare? Sigur?

Nu, tot nu stiu. “Stiinta” asta cu care tot ii dau zor este doar iluzia ca ziua de maine imi va aduce mai multa claritate in toate cele ce le simt sau traiesc. Si ce ma pune pe ganduri uneori este ca ori mi-am anesteziat simturile ori am ajuns la intelegerea totala. )) Exact. Si cum razna inca (sper) ca n-am luat-o ajung la singurul lucru pertinent, ca undeva pe drum am pierdut ceva din vedere.

Sesizez insa si un timp intarziat de reactie la cele ce se intampla in jurul meu. Simt la fel, cred la fel, am aceleasi perceptii si totusi raspunsul imi este mai degraba un ecou decat sunetul initial.
Bine, bine, nu-mi spune iar ca sunt criptica. Personal, chiar cred ca am foarte multa logica. Zau!

In concluZ, daca tu stii deja, poate imi spui si mie…

Automatisme…

Imi privesc in fiecare zi automatismele. Le stiu, le vad si le fac in continuare. Astept momentul in care pentru cel putin o data, macar o singura data, voi fi capabila sa fac altfel acelasi lucru.
Ma trezesc in fiecare zi la aceeasi ora, desfasor acelasi ritual si parcurg ziua umpland orele cu probleme aparent urgente sau importante. Zilele libere difera doar prin faptul ca extind paleta optiunilor. Pana si activitatile noi tind sa le automatizez cat mai curand pentru ca nu cumva sa-mi disturb prea tare sistemul repetitiv. Drept insa ca a revenit Linistea…
Vezi cum e omul tot nemultumit? Ieri povesteam despre prea multa agitatie si acum despre prea multa Liniste. Agitatia imi da senzatia ca se intampla ceva. Linistea pare si ea aducatoare de intamplari dar si impresia de neparticipare la evenimentele respective. Ca si cum activitatile le-ar face altcineva in locul meu. Si pentru ca nu cumva sa gresesc, le las, din nou, pe pilot automat. Rastimp in care, gandurile odata eliberate de “greutatea” asocierilor, a deductiilor sau a scenariilor, cad intr-o activitate febrila de dolce far niente…
N-am habar daca ceea ce descriu mai sus e lene sau doar o modalitate de racorire a unui sistem de care recunosc am cam abuzat in ultima vreme. Greu de spus. Cert este ca deocamdata este mai comod sa tac. Nu, nu va bucurati. Era vorba doar de bombaneala cu mine insami si nu inseamna deloc ca imi va diminua catusi de putin melita. De-loc!
Deci, pe loc repaus pana la proxima diXpozitie!

De la capat…

Fiecare om are gandurile sale familiare. Ticaiturile zilnice intre care isi desfasoara clipa de clipa ziua. Zona confortabilului contine cateva etichete cu care ne-am obisnuit si la auzul carora nu mai reactionam. Deja sunt parte din noi. Sunt noi…

Mi s-a intamplat insa de curand sa aud un cuvant nou. O eticheta noua, un alt fel de a numi o ezitare pe care eu in mod constant am numit-o responsabilitate. Noooop. Nu este acelasi lucru.
Maturitatea nu este oprirea in loc pentru ca anumite alegeri apartin altor varste si altor perioade. Este comoditatea. Este refuzul de a accepta schimbarea in loc de ce nu, de a o provoca pe alocuri.
Desigur ca am reusit sa inteleg abia dupa ce am apasat butonul “reset”. Suntem atat de ancorati in propriile idei, propriile zumzaieli incat orice element nou, pentru a fi asimilat are nevoie de reasezarea intregului sistem.

Recunosc, n-am fost foarte mandra de mine sa ma regasesc, din nou, intre limitarile lumescului. De altfel, uneori asa ma fura gandurile marete incat pierd lucruri cu adevarat importante… si ca de fiecare data, o iau din nou de la capat…

Aaaaa… sa nu isi imagineze cineva ca incepand din clipa asta am devenit altcineva sau ca macar stiu vre-un gram mai mult decat ieri. Deloc. Ma aflu exact in acelasi loc. Diferenta nu o pot descrie, doar stiu ca exista. Si cred ca fiecare are momentul sau in care pare ca nu s-a intamplat nimic si totusi constientizeaza ca nimic nu va mai fi ca inainte…

Ori ma abstractionez ori iar scurtcircuitez realitatea…
Cred ca nici macar nu conteaza sensul, asta in cazul in care ar exista, desigur. Doar ca se simte al naibii de bine.

Confort…

Confortul naste lene, nu liniste. Linistea inseamna tacere, timpul in care nu iti mai auzi gandurile zumzaind. Lenea este refuzul de a-ti mai auzi gandurile crezand doar ca daca nu le bagi in seama ele nici nu exista. Mi-as fi spus ca am atins perfectiunea dar realizez ca este doar acalmie si nu neaparat sfarsitul furtunii.

Imi dau seama ca nu-i bine si nici rau. Este adaptare, schimbare si pentru putina vreme renuntarea la Viata pentru viata. Da, stiu ca este naucitor de comun. Ba chiar prozaic. In acelasi timp sunt si constienta ca etichetele de mai sus sunt doar propriile-mi limitari. De acord dar deloc in consens. A constata nu este tot una cu a accepta. Aici mai avem oleaca de drum de facut. Anestezie. Asta e cuvantul ce s-ar potrivi ultimelor intamplari. S-au intamplat multe si totusi nimic notabil. Doar multa informatie si toata venita gramada. Si pentru ca nu reuseam sa ma mai descurc, am tras de tot obloanele. Si nu doar pe cele exterioare…

Mi-a prins bine ultima perioada. M-a invatat ca avand tot ceea ce ti-ai dorit nu este neaparat si mai usor. Dimpotriva. A trebuit sa ma invat pana si cu binele… M-am obisnuit cu lumea mea. Doar a mea. Mi-am construit cu migala coconul care sa ma protejeze de exterior desi am fost convinsa ca fac parte din multe comunitati. A fi in oricare dintre ele nu este la fel cu a participa efectiv. Si m-am inconjurat de oameni la fel ca mine… Ba chiar mi s-a parut normal. Potrivit cu felul meu de a fi…

Pe zi ce trece realizez ca singura pot fi cine vreau dar doar participand ma apropii cu inca un pas de mine. E asa simplu sa faci ce vrei si atat de complicat sa faci ce trebuie. Atat de usor sa fii singur si al naibii de greu sa nu o iei la fuga cand lucrurile par a nu-ti mai conveni…

Si uite asa, din nou, imi rastorn lumile cu susul in jos si admir noua perspectiva… In ritmul asta cred ca n-am sa ma plictisesc nici macar o secunda.

Altruism…

Inlocuirea unui scop personal cu unul altruist nu te face sa te simti mai bine ci doar iti muta atentia catre o alta iluzie. Aparenta de mai bine este data doar de aparitia noului si nicidecum nu are legatura cu “calitatea” noului morcovel de la capatul batului.

Cine isi imagineaza ca tocmai a intrat in clubul altruistilor ar trebui sa caute mai bine motivatia reala din spatele actelor sale. Daca nu, poate iesi putin afara sa vada ce scrie deasupra intrarii… “voi ce intrati….”.
Este doar un altfel de drum catre iad pavat cu bune intentii. Ba inca si mai aprig, gradul de suportabilitate ar trebui sa fie si mai mare pentru ca ai certitudinea “bunatatii” tale…

Oare constatarea inseamna propovaduirea egoismului sau renuntarea la ceea ce-mi alimenteaza senzatia de agitatie din ultima vreme?

Orice ar fi, cred ca este timpul pentru liniste.
Stelutzele nu dau bine cu cearcane.

Constatare…

Viata are un mod imbatabil de a-ti arata ca mai ai multe de spus. De facut. De constatat. . De invatat si mai ales de iubit.
As jura ca le stiu pe toate. Ma simt pusa in situatii ce nu-s ale mele. Asa-i doar ca nu ma pot aPtine sa le fac altfel. Le iau asa cum sunt si imi doresc din suflet ca lectia sa fie cea pe care cred eu ca ar trebui sa o invat.

Nu exista perfectiune. Sau… exista perfect in tot ceea ce ti se intampla!

Pofta…

Probabil ca ar fi trecut neobservat cheful de ceea ce ti se intampla doar ca a fost sa fie altfel.

Recunosc, ador cheful a “ceea ce mi se intampla” desi in realitate ar trebui sa o iau la fuga. Si cand altul imi arata pofta sa … zau ca nu-mi vine si mie un chef cel putin la fel de mare.

Nu m-am gandit. Am constatat. Si am impartasit. Stii… nu m-am gandit niciodata ca cele ce-ti sunt date sunt motiv de “chef”. De dispozitie. Am crezut mereu in “ma impac cu mine” sau “ma impac cu El” sau “o sa treaca” si niciodata am chef de viata mea oricum ar fi ea.
E diferit si e fain rau, mah! Zau!

Cu drag,
arpeges

Argumentare…

De foarte multe ori linkurile catre blog sunt cautari ale “argumentarii iubirii” si “iubirea te poate schimba”…. Da. Iubirea TE poate schimba.
A ta catre celalalt. Niciodata invers si fara nici o argumentare.

Asa incat, trebuie sa precizez: iubirea ta pentru celalt nu este suficienta. A ta pentru tine, da. A sa, catre sine… da.

Oamenii care stiu valoarea iubirii de sine, o vor recunoaste in celalat. Daca doar unul stie, timpul impreuna le va fi limitat.

Si ai putea sa-ti imaginezi cum arata doi oameni care stiu cu adevarat ce este iubirea? Asta in cazul daca nu cumva esti deja unul dintre norocosii care o traiesc pur si simplu. Atat.