Personal…

Observ că nu mai am nevoie de atât de multe cuvinte. Că deși îmi place să vorbesc, mi se întâmplă uneori să ascult. Nu-mi mai vine să explic mersul lumii, așa cum îl înteleg. Verific tot mai rar afirmațiile oamenilor și am încetat să mai caut motivații în spatele acțiunilor lor.

Am crezut că am început să accept pentru că sunt înțeleaptă. Alteori din resemnare. Acum nu mai cred în niciuna dintre ele, deși prezentul îmi pare absolut în regulă. Războaiele nu mă mai interesează iar îndârjirea am uitat cum arată.

Accept daruri fără să îmi asum obligațiile sau le refuz fără remușcări.

Recunosc tipare și familiar. Observ chiar și limite fără a-mi propune neapărat să le extind.

Mă observ diferind cu fiecare clipă dată. Și luată.

E atât de multă lumina încât nu mai am unde să mă ascund. F***-i!

Parțial…

Întregul îți deschide fereastra către opțiuni nelimitate.

Poți lua orice variantă, nu fără grijă sau frică, ci ca pe o alegere voluntară, fără a te scuti de responsabilitatea consecințelor.

Partea bună este că îți permiți orice.
Partea rea este că nu mai ai nicio scuză ca să alegi altfel decât simți că este bine.

Indiferent de cât de neliniștitoare este realitatea.