Aproape intotdeauna durerile ni se par mai reale decat bucuriile. Sau fericirea.

Bucuria este acceptata cu condescendenta. Un om fericit va fi privit cu rabdare. “Asteptam sa ii treaca si sa revina in randul nostru.” Bucuria altcuiva este privita cu neincredere. Este in mod clar o iluzie. Cine a mai auzit sa te poti bucura cu adevarat? Sau ca esti fericit? Cine naiba crede in fericire cand ea este doar un scop pentru cei mai multi dintre noi. Ei, nah! Nu esti fericit. Esti dezamagit la fel ca si noi, doar ca inca nu ai aflat. Sau poate ai o amnezie… Si uite asa apare cate cineva care iti explica pe indelete cum merg treburile omenirii…

A cerere parerea altcuiva nu este neaparat o chestiune de neincredere in propria judecata. Este mai degraba un fel de a-ti masura gandurile in interactiunea cu ceilalti. O evaluare a pozitiei in care te afli in relatia cu ei. Chiar si asa, rezultatele pot varia foarte mult odata cu schimbarea mediului in care aplici “chestionarul”. In unele imprejurari am obtinut doar priviri piezise. J Asta tine de talentul tau in a pune intrebarile acolo unde trebuie. Si da, uneori n-am reusit sa fac alegerea potrivita.

Am spus ca disponibilitatea de a spune doar adevarul vine doar cu riscul de a pierde anumite favoruri pe care o relatie ti le ofera. Ma refer aici la minciunile general acceptate si nu la cele din esenta. In cel de-al doilea caz nu este vorba despre relatie. Ca doar n-ai sa ii raspunzi colegei de birou ca modelul de fusta ales ii sta ca naiba, asa-i ? Mormai, bombani… e ok.  In plus, excesele vestimentare « adevarate » pot fi purtate doar cu atitudine. Sunt persoane ce radiaza chiar si in situatiile aparent dezavantajoase. Asa incat ajung tot la subiectivism. Si la increderea in sine.

Increderea in alegerea ta se dobandeste in timp. Una e sa alegi din incapatanare si alta constient. In ambele cazuri esti mandru de rezultate dar doar o parte din ele rezoneaza cu ceea ce esti. Si tot ele iti usureaza drumul pe care il urmezi. Daca oricum ai merge ajungi tot intr-o fundatura, nu-s asa convinsa ca alegerea atat de glorioasa iti foloseste la ceva. 

Cand oamenii iti dau dreptate inseamna ca esti ceea ce vor ei. Cand nu, probabil ca esti ceea ce vrei tu. Doar ca nici macar asta nu e obligatoriu. Poti face alegeri deranjante pentru altii si la fel de sacaitoare pentru tine. Si revin la talentul fiecaruia in a discerne dorintele de realitate. Cele vrute de cele trebuincioase. Da, mi-ar placea multe. Doar ca nu le pot avea pe toate. Daca ma gandesc la ceea ce n-am ma apuca nervii in mod sigur. J Garantez chiar niscaiva frustrari. In compensare insa am foarte multe lucruri de care trebuie sa am grija. Lucruri reale ce se intampla. Oameni care sunt langa mine si intamplari care ma vor participant la ele. Si de ce sa le neglijez in favoarea unor frustrari ? Sau si mai dezavantajos, ale unor regrete ?

Asa cum observase cineva, in fiecare om e dorinta de « mai bine ». Adica ceea ce exista este bine dar trebuie imbunatatit. Sincer, goana asta continua m-a obosit. Unii ii spun plafonare. Altii mediocritate. Sa fim seriosi. Cati din cei care sunt in preajma mea sunt diferiti ? Sau « mai buni » ? Nici unul. Prezentarea ne-o facem mai mult sau mai putin comerciala dar in realitate suntem la fel de normali. Banali. Si la fel de supusi timpului…

Stralucirea unicitatii sta la indemana oricui. Despre ea poti spune, doar bine pentru ca exista. Si pentru ca  odata descoperita inveti sa tii cont de ea. Sa mergi asa cum ti se potriveste si nu asa cum vor altii sa ti se potriveasca. Daca oamenii iti sunt asemanatori puteti avea si pareri care coincid. Niciodata insa in totalitate. Raspunsul intrebarilor tale nu-l pot da altii dar doar in prezenta lor reusesti sa iti vezi unicitatea. Prin comparatie si nu prin evaluare. Altfel, am fi doar o mare aglomeratie de oameni gri.

Asa ca… probabil ca o sa mai intreb de multe ori pe cei de langa mine. Uneori doar pentru faptul ca exista. Nu neaparat pentru confirmari ci pentru ca deobicei raspunsul are in el, desi nerostit, dorinta sa in ceea ce ma priveste. Si asta e cea mai usoara cale de a ajunge la tine. Si la relatia cu celalalt.

Inca n-am deprins vorbitul despre mine. In blog sau altundeva. Mi-ar fi placut sa o fac pentru ca ceea ce presupun altii ca stiu despre mine este la fel de adevarat ca si ceea ce stiu eu despre ei.
Deci nimic despre nimeni.

Mi-am asumat de multe ori « stiu ». Ei bine, nu stiu. Adica stiu dar nu inseamna ca stiu ceea ce este intradevar in celalalt. La fel ca atunci cand nu-mi convin etichetele pe care fiecare se gaseste sa mi le lipeasca pe frunte. Nu, n-am eticheta. Am o eticheta mai mica sau mai mare in functie de dioptriile ochelarilor tai.

Este firesc sa stie oricine ce ti se potriveste. Sau ce iti trebuie. Este normal cata vreme TU nu spui nimic. Ce vrei, ce ti se potriveste sau ce iti trebuie. Adevarat ca nimeni nu te intreaba. Nici macar eu nu o fac. Daca se intampla cumva sa vina vorba, in mod cert, contextul este departe de a fi unul amiabil. De parca s-ar gasi cineva sa-ti puna pe tava, sub nas, pe sine. Ha ! Inflorim realitatea pe ici colo pentru ca raspunsul, actiunea si rezultatul sa fie cel la care ne asteptam. Si cum as putea sa te critic pentru ce nu-mi spui cand si eu fac acelasi lucru ?

Pe de alta parte este cumva amuzanta joaca de-a pititul. Precum elefantul in cires. J Este amuzanta pentru ca fiecare protejeaza cu indarjire ceva ce oricum stie toata lumea. Sau are toata lumea. Da, dar nu este al lumii. Este al meu. Aici zice-se ca e diferenta.

Pe naiba ! O faci pentru ca e mai sigur. O faci pentru ca nu are ce sa ti se intoarca inapoi peste fata. Ca nu exista nimic cu care cineva sa te « agate ». Sau sa te raneasca. Si doar n-ai fi inconstient sa te expui inutil.
Da ? Si ce faci atunci cand iti doresti ca relatia sa fie diferita de « simple cunostinte » ? Cum impaci acel safe mode cu sentimentul ca doi oameni sunt alaturi intradevar? Pentru ca un lucru este sigur. A ajunge sa “vorbesti” cu cineva inseamna ca ambele asa zise tabere sa pactizeze. Sa lase de-o parte interesele si dorintele pe care acea relatie le indeplineste. Aha ! Deci ai putea fii onest cu adevarat doar crescand riscul de a pierde beneficiile, asa-i ?

Uite si partea buna. E chestie de motivatie si nu de incredere. J Aveam emotii. J
Ei, da. E mai simplu sa vorbesc unui strain. E mai confortabil. Judecata lui poate fi « interesata » dar nu conteaza la fel de mult ca atunci cand cel de langa tine face afirmatii doar pentru ca poate. Pe de alta parte, nefiind interese, ai sanse mai mari ca observatia sa sa fie cumva mai aproape de realitate.

In orice caz, orice om care judeca pe altul, doar pierde vremea. Pentru ca ceea ce “stii” este cu totul altceva decat este. Ai doar niste informatii cu care faci scenarii. De-aia poate o ofensa te poate aduce in stare sa-ti pierzi mintile sau doar o treci in categoria « ce-o fi oare anapoda cu omul asta ? ».

Hmmmm…. prea mult subiectivism.
Obiectivism ? Nu exista. Doar suntem oameni. J

Pentru ca este si nu pentru ca suntem in timpul ei.
Uneori schimbarile nu sunt primite cu prea mult entuziasm. Poate pentru ca nu orice schimbare inseamna si progres. Esenta ta iti spune daca schimbarea, convenabila sau nu, iti este de folos.

Am scris destul de mult despre dorinte nerealizate. Poate pentru ca imi este inca destul de greu sa ma readaptez. Sau sa imi redesenez dorintele. As putea oare se le iau ca si cand n-au existat? Nu. Pentru ca vazandu-le, mi-am vazut slabiciunile. Le stii si tu…

Ar fi trebuit sa ma necajesc. Asa este normal atunci cand se intampla altfel decat ti-ai propus. Si atunci cum se face ca gasesc mai multa substanta in cele din categoria « nerealizate » ? Cum oare poti considera pozitiv ceva care iti schimba complet perspectiva, cand se pare ca incepi totul ca si cand nimic n-ar fi existat ? Pana ieri ti s-a parut ca ai toate raspunsurile si astazi ti se pare natural sa constati ca nu stii nimic. Speri ca ziua cea noua sa ridice din ceata ce-ti acopera perceptia si brusc, odata cu lumina constati ca de fapt stii din ce in ce mai putin. E ca si cum ai merge pe un drum sinuos, stii ca dupa prima curba ajungi la destinatie, si ai surpriza sa constati ca in fata ta sta un peisaj imens in care nu numai ca n-ai ajuns, dar in vastitatea sa pare ca iti ascunde si mai tare locul pe care ti-l doresti sau catre care tanjesti.

Le-as spune elucubratii daca ele nu s-ar aseza perfect ca piesele intr-un puzzle…
Le-as tine ascunse daca n-ar fi naturale…
Le-as considera ale mele… dar tare mi-e ca iar n-am inventat apa calda…

Mai in gluma, mai in serios am primit « reclamatii » cum ca insemnarile din blog sunt cuvintele cuiva care cauta. Care cauta liniste, care cauta acasa… si chiar poate ca ar fi printre randuri chiar si un strigat slab de ajutor…

Cum perceptia fiecaruia este doar proiectia propriilor nelinisti am fost tentata sa spun… ceea ce imi spui esti chiar tu…

Si totusi… am pus intrebarile ca si cum le-as fi iscat chiar eu. Dupa ce mi-a trecut ideea « eu am intotdeauna dreptate, nu caut nimic, nu vreau nimic, am tot ce-mi trebuie », mi-am dat seama ca daca as fi fost chiar asa probabil ca nu as fi avut in mod natural interesul pentru oameni si relationare. Da, recunosc, ma fascineaza efectul pe care il au gesturile, cuvintele sau atitudinile celorlalti. Ma incanta cand stiu ca totul este controlabil si cum emotii de a caror prezenta n-am fost niciodata constienta vin sa imi arate ca ele exista. Si ca da, mai am multe de aflat.

Se spune ca linistea este a oamenilor impacati cu sine.  Habar n-am daca suntem impacate sau nu, dar stiu cu siguranta ca nu mai avem conflicte. Doar discutii in contradictoriu. J Se mai spune ca acasa este starea de a fi in momentul prezent si nu este legata neaparat de un loc sau o alta persoana. Nici acasa nu stiu daca sunt, dar n-am sentimentul ca as fi straina de locul si timpul meu. Iar ajutor probabil ca rostit sau nu cerem fiecare dintre noi. Ca o facem fiind constienti de cererea noastra sau ca o exprimam prin violenta necontrolata este doar particularizarea aceluiasi fenomen. « N-am nevoie de nimeni » este renuntarea ta la ceilalti. Greu de crezut ca este si o renuntare la tine insuti. Te privezi de multe din experientele pe care ceilalti ti le pot oferi. Chiar si limita de suportabilitate poate fi redimensionata… 

Am mai spus probabil ca blogul este doar un fragment. O particica din ceea ce sunt. O usa abia intredeschisa prin care pot privi si ceilalti. Asa incat orice alte comentarii pot fi perfect adevarate. Sau doar pura fantezie. N-am pretentia ca as fi sincera in totalitate sau ca mint cu nerusinare. Ba chiar incerc pe cat posibil ca « iesirea in lume » sa o fac agreabila. Restul traznailor care ma preocupa le impart doar cu mine…

Deci, dragul meu prieten… ai dreptate. Sunt si esti.
Cum ? Asta o stim fiecare dintre noi.

Momentul in care imi vine sa ma ascund in coltul meu linistit este semnalul ca trebuie sa ies afara.

Momentul in care imi vine sa fug este tocmai potrivit pentru a ramane pe loc.

Altfel, ar fi vorba doar de amanare si nu de rezolvare.

Absenta fricii nu este curaj ci doar disimulare.

Daca timpul ne-ar invata pe fiecare dintre noi cum sa traim frumos probabil ca am vedea in jurul nostru doar zambete.  Oamenii care zambesc cred ca sunt cei care stiu sa deosebeasca Viata de traiul zilnic.
Stii cine mai zambeste astazi ? Copiii, cei care vor sa vanda si miresele… Mda, asta da alaturare. J

Gasim tot mai putine resurse interioare pentru a zambi. Profitam insa de orice motiv exterior. O privire plina de bunavointa sau un gest marunt de atentie devin dintr-o data argumente pentru ca o zi sa devina frumoasa. Sa devina… nu sa fie… Intelegi diferenta ?

Ma surprinde ca ma regasesc mai degraba in insemnari proaspete. Tinere. Ca desi « invidiez » oamenii care au la degetul mic asezarea perfecta a experientelor in cuvinte imi sunt atat de dragi cele « stangace ». Cele in care oamenii cauta. Intreaba. Se supara. Se impaca. Traiesc… Imi plac scrierile care nu trag concluzii. Sau care o fac doar pret de o insemnare. 
 
Dualitate. Din nou. Is tanara si totusi atat de batrana. J
Stiu ca sunt atat de multe lucruri de facut, ca am atat de multe optiuni si ca am la indemana timp de viata nelimitat. Sper, traiesc, ma bucur, cant si da… in mod neasteptat fac planuri. Gand tipic de adolescenta.
Imi este la fel de clar ca alegerile trebuie bine evaluate. Ca sunt mii de lucruri pe care le-as fi facut in adolescenta dar carora acum probabil ca astazi nu le-as da curs in nici o circumstanta. Ca am in mod cert apucaturi de femeie caZnica si ca sunt imposibila atunci cand vine vorba de detalii…
Avem de toate…

As fi scris la titlu « tinerete VS batranete ». M-am razgandit. J

Gandurile, dorintele si lucrurile catre care aspiram devin uneori emotii atat de intense incat o buna bucata de vreme mergem precum magarusii dupa batul cu morcovul atarnat.

Conditia de mergator orb,  pentru ca a vedea doar ce atarna in varful batului e tot cam la fel, te lipseste de bucuria calatoriei sau chiar de posibilitatea anticiparii unei portiuni de drum periculoase. Si pun pariu ca in aceeasi vreme ai sa te lamentezi spunand ca nu ti-au fost oferite nici un fel de oportunitati pentru a schimba o stare de fapt. Cu siguranta ca nu le-ai vazut, daramite sa le si folosesti.

Uneori pare ca doar altii sunt in starea asta iar tu esti vesnic atent. Chiar si atentia la atentie este tot o pacaleala. Cum ca ai fi mai realist decat ceilalti. Cred ca este doar o chestiune de morcov… J Al tau e mai grozav. Pui pariu ca esti la fel de orb ?

Yeap. Tot n-am gasit formula perfecta care transforma frecusurile vietii in frumusete. Sau reteta pentru relatii armonioase.
Abandonez studiile in domeniu si sper ca in fiecare zi sa pot aprecia cu adevarat ceea ce mi se ofera si nu ceea ce mi se pare mie ca mi se ofera.

De multe ori, iubirea si toleranta merg impreuna.
Toleranta masoara uneori calitatea iubirii.

Da, iubirea iarta orice… dar nu tolereaza orice.