Se spune ca iertarea este supremul gest pentru eliberare. Ca iertandu-l pe celalalt iti faci tie un serviciu. Daca este reala si nu doar un alt camuflaj pentru ego, te elibereaza de resentimente si-ti permite sa te ocupi de alte lucruri. Tot ea iti permite sa mergi mai departe fara pietre atarnate de picioare.
Ce nu se spune este ca acceptarea iertarii presupune un moment anterior… greseala. Ei bine, aici mai am nitel de inteles. O greseala inseamna o abatere, un derapaj de la ceea ce MIE mi se pare normal, corect sau adevarat. Iar eu nu cred ca detin adevarul, n-am pretentia corectitudinii sau a normalitatii. Le am daca ma raportez doar la mine. In relatia cu ceilalti mi s-ar parea chiar ingamfare.
In concluzie, iertand accepti greseala. Si-atunci n-ar fi mai bine sa renuntam la a pretinde sa iertam sau sa fim iertati si sa ne asumam propriile idei, cuvinte sau fapte? Si evident, consecintele acestora?
