Confortul naste lene, nu liniste. Linistea inseamna tacere, timpul in care nu iti mai auzi gandurile zumzaind. Lenea este refuzul de a-ti mai auzi gandurile crezand doar ca daca nu le bagi in seama ele nici nu exista. Mi-as fi spus ca am atins perfectiunea dar realizez ca este doar acalmie si nu neaparat sfarsitul furtunii.
Imi dau seama ca nu-i bine si nici rau. Este adaptare, schimbare si pentru putina vreme renuntarea la Viata pentru viata. Da, stiu ca este naucitor de comun. Ba chiar prozaic. In acelasi timp sunt si constienta ca etichetele de mai sus sunt doar propriile-mi limitari. De acord dar deloc in consens. A constata nu este tot una cu a accepta. Aici mai avem oleaca de drum de facut. Anestezie. Asta e cuvantul ce s-ar potrivi ultimelor intamplari. S-au intamplat multe si totusi nimic notabil. Doar multa informatie si toata venita gramada. Si pentru ca nu reuseam sa ma mai descurc, am tras de tot obloanele. Si nu doar pe cele exterioare…
Mi-a prins bine ultima perioada. M-a invatat ca avand tot ceea ce ti-ai dorit nu este neaparat si mai usor. Dimpotriva. A trebuit sa ma invat pana si cu binele… 
M-am obisnuit cu lumea mea. Doar a mea. Mi-am construit cu migala coconul care sa ma protejeze de exterior desi am fost convinsa ca fac parte din multe comunitati. A fi in oricare dintre ele nu este la fel cu a participa efectiv. Si m-am inconjurat de oameni la fel ca mine… Ba chiar mi s-a parut normal. Potrivit cu felul meu de a fi…
Pe zi ce trece realizez ca singura pot fi cine vreau dar doar participand ma apropii cu inca un pas de mine. E asa simplu sa faci ce vrei si atat de complicat sa faci ce trebuie. Atat de usor sa fii singur si al naibii de greu sa nu o iei la fuga cand lucrurile par a nu-ti mai conveni…
Si uite asa, din nou, imi rastorn lumile cu susul in jos si admir noua perspectiva… In ritmul asta cred ca n-am sa ma plictisesc nici macar o secunda.
