Pentru ca probabil inca nu mi-am invatat temeinic lectiile, este foarte posibil ca neputinta pe care o vad in incercarea de a interveni in vietile altora sa fie o alta “cumparatura” in compensare. Ca atunci cand prefer sa scap repede atunci cand mi se cere ajutorul. Cand nu vreau sa o fac, dau bani si “m-am achitat” de datorie.
Unii spun ca e chiar un mod rezonabil de a ajuta pe cineva. Poate ca este dar nici pe departe ca ar fi suficient. Si nu-mi place cand fac asta.
As fi putut jura ca linistea este o chestie definitiva odata ce ai ajuns la ea. Ca poate deveni un mod de viata decent, aducator de beneficii. Chiar asa este… doar ca nu are caracter permanent. Ca exista perioade in care par ca toate merg de parca le-ar fi asezat Cineva intr-o ordine perfecta. Alteori insa este nevoie de munca si sustinuta pentru ca rezultate marunte sa iti arate ca totusi esti pe drumul pe care l-ai ales inca de la inceput. Mai exista zilele acelea in care nu stii ce si cum sa faci. Si-atunci prefer sa ma asez jos si sa nu fac absolut nimic, lasand lucurile sa se aseze de la sine. Si ele se intampla fara ca interventia mea sa fie necesara. Apar usi noi si imi ramane doar sa aleg una dintre ele.
Mi se pare incorect fata de mine sa fac lucruri pe care nu doresc sa le fac. Imi este destul de greu sa tac si sa mimez un orb. Pentru ca nu sunt. Sunt un act voluntar de tacere. Nu simt nevoia destainuirii sau a “demascarii” unor imprejurari ce au ca unic inconvenient faptul ca doar eu le vad altfel decat ceilalti. Nu e vina lor ca refuz sa inchid ochii. Nici vina mea ca vad.
Imi intorc gandurile pe toate partile. Ma joc cu mintea incercand sa gasesc logica in ceva ce se pare ca este probabilitate. Nu exista logica ci doar sansa. Rotitele se invart din ce in ce mai repede si singurul lucru ce-mi ramane de facut pentru a potoli larma este sa intrerup alimentarea cu alte ganduri. Aparent mai grozave desi doar false linistiri. Ele sunt doar amplificari ale aceluiasi fenomen. Atat.
Se spune ca viata oamenilor se desfasoara in afara si se pare totusi ca au dreptate cei care spun ca universul fiecaruia este cel interior. Nu, nu rupt de cel exterior ci in armonie cu el. A trai in tine este aparenta normalitate si apartenenta la ceilalti. Daca in realitate fiecare ne-am pune pe taraba toate trairile este foarte probabil ca lucrul asta sa ne apropie mai mult. Sau poate sa o luam la fuga. In oricare dintre situatii rezultatul ar simplifica totalmente orice fel de relationare. Dar cred ca ar disparea total marketingul. 
As spune despre mine ca sunt o persoana introvertita. Exact opusul a ceea ce sunt in viata reala.
Sunt indragostita de oameni cat timp ei nu-mi devin foarte apropiati. Apropierea isca scantei. Cand tin la cineva rareori sunt dragalasenia intruchipata. Nu-mi place sa ma mint, nu ca n-as face-o uneori. Si nici nu pot sa spun oamenilor dragi lucruri ce stiu ca ii pot rani. Mai ales ca demersul meu ar fi inutil. Stiu si ei foarte bine, doar ca durerea le distorsioneaza realitatea. Sau poate chiar nu ii intereseaza sa vada. Nu este timpul.
Imi spunea cineva ca nu poate sa taca. Daca imi este prieten, trebuie sa imi spuna. Prefer sa dau credit omului din fata mea. Pentru ca dincolo de neajunsurile pe care crede fiecare ca le are exista si forta de a merge mai departe. Sau de a schimba o stare de lucruri in care se complace. Oare ce rost ar avea sa il cicalesc la cap pe omul ce doar n-are chef? Cand o sa vrea o sa poata.
Sunt de acord ca sunt momente in care cineva te trage de ciuf si te scoate afara. Dar daca orice incercare de apropiere devine un conflict continuu… apoi mai bine stam linistiti amandoi. Stiu ca stii ca stiu…
Asa deci. Hai sa facem nitica ordine in ganduri… Care ganduri? E doar un post.
