Ai putea crede ca oamenii de langa tine sunt co-creatori ai vietii tale.
Si de ce oare n-ai crede ca sunt doar martori? Uneori mai tacuti iar alteori atat de zgomotosi incat nu poti sa ii ignori. M-am intrebat cum oare se intampla ca este „mai natural” sa lasi pe altii sa faca in locul tau si sa te preferi ca realizator doar pentru ca momentan nu mai este altcineva disponibil. Sau nu atat de abil incat sa-ti tina locul cu rezultatele pe care le doresti.
M-am mai intrebat, desigur doar retoric, de ce oamenilor le este mai simplu sa priveasca in alta parte cand prezentul le indica o cu totul alta directie. Poate din acelasi motiv pentru care cu muribunzii pot sta doar cei carora prezentul le este doar o oportunitate pentru a mai profita de timpul „impreuna” ramas la dispozitie. Ceilalti gasesc doar pretexte pentru care prezenta lor in asemenea circumstante este absolut imposibila.
Sunt de acord ca exista momente, secunde in care timpul inceteaza sa mai existe si singurul gand ce-ti ramane la indemana este acela care ti-ar oferi o cale de a disparea si tu odata cu timpul. Cand ai vrea sa fii oriunde altundeva, in orice alta situatie decat aceea. Si ca deobicei, am gasit ca singura posibilitate de a ma eschiva in acele momente… prezentul insusi.
Nu stiu daca suna coerent. Nu stiu daca imi raspunde sau nu la intrebari. Am scris voind sa pedepsesc. Ce? Natura umana? Anapoda. Nici macar. E chiar utopic. Un nonsens i-ar da valoare dar nici macar atat nu este…
Lamurit. Suntem cu totii martori. Martori cu sperante de creatori. Mai degraba ai altora si prea putin ai nostri. Precauti si atenti ca nu cumva „creatiile” sa ne faca participanti sau Doamne fer` sa ne zboare pernele de sub fund…
Orice lucrare pe care cu mandrie o numesti Creatie, are o conditie minima ce trebuie indeplinita pentru a fi: sa pui o parte din tine in acel lucru.
Altfel… esti doar un martor. Si nu esti nici macar unul impartial.
7 Comentarii
mai 21, 2008 la 12:25 pm
Eu sunt ala care trebuia sa o incaseze.
Am incasat-o.
Am inteles gresalele mele.
A fost bine.
mai 23, 2008 la 4:47 am
mai 23, 2008 la 6:09 am
}{
mai 28, 2008 la 9:29 am
nu stiu daca ai vazut “shall we dance”. un film in care joaca Jennifer Lopez. la un moment dat o tipa e intrebata de ce s-a casatorit, de ce se casatoresc oamenii, crezand ca ea o sa raspunda ceva tipic gen “pentru ca iubirea e oarba”.
raspunsul ei a fost “pentru ca avem nevoie de-un martor pentru viata noastra. in casnicie promiti sa ai grija de tot, de bune si de rele. promiti ca viata ta nu va trece neobservata pentru ca a observat-o eu.”
aici am copiat raspunsul cuvant cu cuvant.
asa ca da, toti suntem martori. care influenteaza mai mult sau mai putin pe cei din jur
mai 28, 2008 la 9:34 am
si ce as mai avea de adaugat, eu, personal.
), dar sunt niste ganduri care poate pot fi intelese doar din prisma altor chestii decat aparente 
martori suntem toti, mai mult sau mai putin, pentru ca sunt oameni mai indiferenti sau mai implicati.
cei ce stiu sa invete din orice sunt, probabil, cei care au de castigat mai mult.
si, cand, dupa moartea ta, o sa existe un om care, la un moment dat o sa se intrebe ce ai fi facut tu intr-o anumita situatie, atunci ai devenit un fel de mentor ce a cuntipnuat sa existe.
sau, daca intr-o alta situatie o sa rostesti cu nostalgie “asta-mi aminteste de x” inseamna ca ai fost martor, si continui sa fii cel care-l tine in viata pe x.
nu stiu cat de coerenta am fost, dau vina pe cafea
mai 28, 2008 la 9:35 am
erata = continuat
mai 28, 2008 la 1:02 pm
Martorul are sanse mari sa fie obiectiv. Nu intervine si –atunci macar teoretic este impartial. Doar ca si in cazul in care esti doar privitor este imposibil sa nu simti. Implicat, neimplicat… esti om. In momentul actiunii, chiar de nu esti tu actorul principal emotiile exista. Se naste instinctiv „imi place/nu imi place”.
Oricat de reconfortant ar fi gandul ca traiesti prin ceilalti… este totusi iluzoriu. In familia mea cu siguranta am avut si strabunici. Habar n-am ce au facut. Exist pentru ca la un moment dat ei au existat. Atat.
Practic, nu exista martori. Ci doar un control mai bun al reactiilor/actiunilor care poate fi observat la unii oameni. Despre ei era vorba. Despre ei, despre noi, cei care preferam sa „avem grija altora” in defavoarea noastra. Desigur, tot ca forma de egosim. Mai tarziu ii putem exploata linistiti ca doar i-am impovarat cu sacrificiile facute…
Sau… abandonam viata cu scuza… nu pot sa fac nimic. Doar ma uit, nu pot schimba… forma bruta a fricii de consecintele actiunilor exclusiv personale.
Mi-a placut comentariul tau referitor la martorii vietii tale. Si la „traitul” de dupa.
Dar vezi, el este aplicabil la generatiile imediat urmatoare. Dupa alte doua probabil ca vei fi la fel ca miliarde altii inaintea ta. Sau… cine stie daca nu cumva intri in istorie si-atunci poti fi evocat o perioada mai lunga.
Frumos gandul tau. Realmente mi-a facut placere comentariul. Multumesc.