A cerere parerea altcuiva nu este neaparat o chestiune de neincredere in propria judecata. Este mai degraba un fel de a-ti masura gandurile in interactiunea cu ceilalti. O evaluare a pozitiei in care te afli in relatia cu ei. Chiar si asa, rezultatele pot varia foarte mult odata cu schimbarea mediului in care aplici “chestionarul”. In unele imprejurari am obtinut doar priviri piezise. J Asta tine de talentul tau in a pune intrebarile acolo unde trebuie. Si da, uneori n-am reusit sa fac alegerea potrivita.
Am spus ca disponibilitatea de a spune doar adevarul vine doar cu riscul de a pierde anumite favoruri pe care o relatie ti le ofera. Ma refer aici la minciunile general acceptate si nu la cele din esenta. In cel de-al doilea caz nu este vorba despre relatie. Ca doar n-ai sa ii raspunzi colegei de birou ca modelul de fusta ales ii sta ca naiba, asa-i ? Mormai, bombani… e ok. In plus, excesele vestimentare « adevarate » pot fi purtate doar cu atitudine. Sunt persoane ce radiaza chiar si in situatiile aparent dezavantajoase. Asa incat ajung tot la subiectivism. Si la increderea in sine.
Increderea in alegerea ta se dobandeste in timp. Una e sa alegi din incapatanare si alta constient. In ambele cazuri esti mandru de rezultate dar doar o parte din ele rezoneaza cu ceea ce esti. Si tot ele iti usureaza drumul pe care il urmezi. Daca oricum ai merge ajungi tot intr-o fundatura, nu-s asa convinsa ca alegerea atat de glorioasa iti foloseste la ceva.
Cand oamenii iti dau dreptate inseamna ca esti ceea ce vor ei. Cand nu, probabil ca esti ceea ce vrei tu. Doar ca nici macar asta nu e obligatoriu. Poti face alegeri deranjante pentru altii si la fel de sacaitoare pentru tine. Si revin la talentul fiecaruia in a discerne dorintele de realitate. Cele vrute de cele trebuincioase. Da, mi-ar placea multe. Doar ca nu le pot avea pe toate. Daca ma gandesc la ceea ce n-am ma apuca nervii in mod sigur. J Garantez chiar niscaiva frustrari. In compensare insa am foarte multe lucruri de care trebuie sa am grija. Lucruri reale ce se intampla. Oameni care sunt langa mine si intamplari care ma vor participant la ele. Si de ce sa le neglijez in favoarea unor frustrari ? Sau si mai dezavantajos, ale unor regrete ?
Asa cum observase cineva, in fiecare om e dorinta de « mai bine ». Adica ceea ce exista este bine dar trebuie imbunatatit. Sincer, goana asta continua m-a obosit. Unii ii spun plafonare. Altii mediocritate. Sa fim seriosi. Cati din cei care sunt in preajma mea sunt diferiti ? Sau « mai buni » ? Nici unul. Prezentarea ne-o facem mai mult sau mai putin comerciala dar in realitate suntem la fel de normali. Banali. Si la fel de supusi timpului…
Stralucirea unicitatii sta la indemana oricui. Despre ea poti spune, doar bine pentru ca exista. Si pentru ca odata descoperita inveti sa tii cont de ea. Sa mergi asa cum ti se potriveste si nu asa cum vor altii sa ti se potriveasca. Daca oamenii iti sunt asemanatori puteti avea si pareri care coincid. Niciodata insa in totalitate. Raspunsul intrebarilor tale nu-l pot da altii dar doar in prezenta lor reusesti sa iti vezi unicitatea. Prin comparatie si nu prin evaluare. Altfel, am fi doar o mare aglomeratie de oameni gri.
Asa ca… probabil ca o sa mai intreb de multe ori pe cei de langa mine. Uneori doar pentru faptul ca exista. Nu neaparat pentru confirmari ci pentru ca deobicei raspunsul are in el, desi nerostit, dorinta sa in ceea ce ma priveste. Si asta e cea mai usoara cale de a ajunge la tine. Si la relatia cu celalalt.
5 Comentarii
mai 2, 2008 la 1:44 pm
le poti avea pe toate doar ca nu le poti face pe toate
}{
mai 2, 2008 la 1:46 pm
pariu?
}{
mai 2, 2008 la 2:49 pm
“Stralucirea unicitatii”… imi place contextul in care ai asezat expresia si inteleg ca acea stralucire nu are tente de fala ci de cat de frumos poate fi un om in unicitatea lui dar mai ales in curajul de a-si permite sau a avea tupeul sa fie unic. De ce curaj? Pentru ca multi au tendinta sa urmeze turma, sa fie in pas cu restul sau din complexul ca daca nu esti ca ‘ei’ atunci esti impotriva lor. Si mai cred ca fiind asa cum iti dicteaza ratiunea, poti vorbi despre tine fara teama, ori atunci cand copiezi pe cineva e cam greu sa mai poti vorbi despre un ‘eu’ care nu exista, sa descrii niste tipare al caror proces nu-l posezi.
De ce tupeu? Pentru ca am vazut oameni inecandu-se in voalurile cu care s-au inconjurat dar pe care nu le-au stiut purta, nu pana la capat, arama fiind prea expresiva ca sa mai poata fi acoperita de voaluri.
Si culmea, tot acest curaj si tupeu sunt in definitiv niste trasaturi atat de simplu de purtat… fi tu si esti unic, e haina care te prinde cel mai bine.
mai 2, 2008 la 4:01 pm
pe ce ai .. pariu .. clar
}{
mai 4, 2008 la 3:11 pm
Ei da. Exact asa.
Pupi la Thelma! }{
Hai mah… ca doar nu pe ce n-am.