Acceptare…

Jump to Comments

Acceptare. A ceea ce cred eu ca inseamna viata. A ceea ce este viata. Modelul pe care mi l-am format, propus, desenat si pe al carui tipar imi trag viata. Decupez si cos. Insir si desir necontenit pana cand ceea ce am se potriveste pe ceea ce imi doresc. Pentru ca varianta exact opusa inca nu o stapanesc.

Oamenii isi fabrica dorinte si apoi se angajeaza in indeplinirea lor. Eu imi rearanjez existenta pentru a se mula pe dorinte uneori nerostite.

Stiu ca stiu si uneori se intampla sa stiu altfel.

Alteori pare ca nu stiu cand de fapt toate sunt doar la o arunctura de bat in fata mea. Doar sa deschid ochii si sa stiu. Se intampla ocazional sa refuz sa vad. Ma sacaie chiar si propria-mi incapatanare. Pe de alta parte, incapatanarea mi-a adus si achizitia multora din lucrurile pe care mi le-am propus spre realizare. Si daca incapatanarea aduce ceea ce iti doresti, de ce totusi activitatea de baza ramane aceasta permanenta potriveala intre ideal si realizabil?

Poate pentru ca uneori nu stiu ce vreau? Sau poate pentru ca alteori ceea ce vreau se poate confunda cu patima? Din cate stiu, patima poate duce catre fundaturi. Incapabil de a mai vedea altceva in jurul tau, ai toate sansele sa te trezesti in situatii fara iesire.

Ma bucur cand oamenii stiu exact ce vor. Mai stiu ca orice nou obiectiv se indeplineste doar cu renuntarea la ceva vechi. La trecut, la alti oameni, sau chiar la parti din tine pe care odinioara le-ai considerat apartinadu-ti pana la contopire.

A te da un pas inapoi poate fi ocazia de a privi cu obiectivitate ansamblul. A privi padurea si nu copacii.

E bine. Dar de unde stii cu siguranta ca, la intoarcere, copacii nu te vor prinde iar in mrejele lor?

13 Comentarii

Filed under Constatari, Scrieri pe un bob de orez